Pornesc de la o carte cu un titlu atât de sugestiv : “Einstein never used flash cards” scrisă de 3 mame cu doctorat în psihologia copilului. O lectură foarte interesantă pe care o recomand tuturor.
Cartea explică mecanismul de învățare al copiilor și de ce este nevoie ca ei să memoreze mai puțin, și să se joace mai mult.
Există atâtea cărți și bloguri și ateliere de parenting, este un topic atât de bogat și sunt atât de multe idei. Noi ca părinți ne simțim aproape obligați să urmăm trendurile și să ținem pasul cu ceea ce fac cei din jur.
Ajungem să ne simțim responsabili de fiecare minut din timpul copilului și ne străduim să-l învățăm lucruri conform cu ultimele cunoștințe de parenting acumulate. Ceea ce omitem câteodată, este că el are propriul lui mecanism de a învăța și de a cunoaște lumea.
Ce ne face pe noi ființe inteligente este capacitatea noastră de a ne adapta și de a învăța lucruri noi despre ceea ce ne înconjoară. Este construit în noi acest mecanism care ne ajută să acumulam cunoștințe din experiențele de zi cu zi. Fiecare copil, pe măsură ce crește, iși dezvoltă și perfecționează acest sistem de a explora și a învăța să se adapteze la mediu și la situațiile noi. Când noi îi spunem dinainte exact ce trebuie să facă în orice situație, cum să se comporte, care e părerea noastră, nu facem decât să intervenim în mecanismul lui de a descoperi și de a dezvolta propriile strategii de cunoaștere și adaptare. Cu cât vom face mai mult asta, cu atât copilul se va adapta, va înceta să dorească să descopere el singur, și se va baza pe noi să-i spunem ce să facă.
Aceasta ne va da nouă confortul de a ști că el va face alegerile potrivite pe termen scurt, dar pe termen lung, strategia asta este total neproductivă.
Care ar fi alternativa?
Să-l lăsăm câteodată să se plictisească și să nu ne simțim responsabili pentru fiecare minut al zilei lui. Să-l lăsăm să se joace el liber fără să-i impunem reguli sau să-l clasificăm/judecăm. Să vedem diferența dintre a juca un joc de fotbal la școală unde el așteaptă instrucțiuni de la antrenor și un joc de fotbal pe maidan, unde regulile sunt făcute de el, nu există tabelă de scor și nu-l evaluează nimeni.
Acolo pe maidan el decide, el trebuie să fie creativ, să inventeze reguli, să negocieze aceste reguli cu prietenii de joc. Fără să știe el invață acum să fie lider și să comunice. Nu ii este teamă că greșește, nu trebuie să mulțumească pe nimeni. Acolo el este liber.
Sistemul acesta competitiv, în care noi îl punem incă de la grădiniță, nu este de natură să stimuleze creativitatea și libertatea de a alege. Copilul lucrează să atingă obiective fixate de adulți, teste, note. Scopul lui este să facă pe placul doamnei educatoare/învățătoare și să ia note mari la teste. Îi va fi frică să nu cumva să greșească, iar din frica asta de a nu greși va veni apoi frica de a încerca lucruri noi, pe care el nu le stăpânește, și unde exista riscul să nu performeze bine.
Sigur o să spuneți, dar care este soluția într-un sistem unde școala și orice alta formă de educație sunt concepute pe acest model competitiv?
Noi ca părinți am putea să schimbăm puțin asta prin a încuraja mai degrabă efortul decât lăuda rezultatele, prin a-l încuraja să încerce lucruri noi și să fie curios. Dacă el va înțelege că stă în puterea lui să fie mai bun, că a învăța este de fapt ceva pozitiv, care îl ajută să se dezvolte pe sine în primul rând, rezultatele vor apărea ca o consecință.
Noi putem alege între a pune accent pe nevoile și interesele copilului sau a-l împinge să facă pe placul cuiva (chiar și a-l împinge să facă pe placul nostru), fără să ținem cont de punctul lui de vedere. Când copilul lucrează să se încadreze într-o normă sau standard el își pierde autenticitatea, încearcă să fie ca toți ceilalți și să facă ce fac toți ceilalți.
Deși fiecare dintre noi este în mod natural unic și special, conjunctura și societatea ne fac să uităm ce avem noi deosebit și ne determină să devenim “normali”.
Închei cu un citat din Albert Einstein și cu îndemnul de a vă lăsa copiii să gândească, și să se joace liber.
