Într-una din discuțiile mele cu un copil, a venit vorba despre Luceafărul al lui Mihai Eminescu. L-am întrebat dacă poate să recite o strofă, mi-a spus că nu. Eu i-am mărturisit apoi că, la aproape vârsta lui, eu știam pe dinafară toate cele 98 de strofe ale poeziei. În zilele noastre asta poate să pară o nebunie. Dar folosește oare să memorăm poezii cu multe strofe? Sau să citim multe cărți?
Sigur că paradigma asta cu ”pe vremea mea era altfel” (subînțelesul fiind că era mai bine) se poate aplica aici, eu vreau însă să argumentez că trebuie să găsim un echilibru între informația pe care putem s-o accesăm imediat de pe internet și informația care se află înmagazinată în mintea noastră (la purtător ca să zic așa).
Ideea de la care putem pleca este că noi înțelegem informația disponibilă, și pe care putem s-o accesăm pe internet, prin prisma informației pe care o avem deja în mintea noastră. O frază care m-a inspirat și pe care am reținut-o este că: ”Noi nu putem învăța ceva ce nu știm deja”. Pare că este un paradox dar, fără un suport de cunoștințe anterioare, noi nu putem înțelege informațiile actuale.
Dacă este să merg un pas mai departe, aș spune că limba pe care noi o cunoaștem (mă refer aici la bogăția vocabularului și a nuanțelor limbii) nu este doar ce citim în cărți sau ce folosim pentru a comunica cu ceilalți, ci este și vocea noastră interioară.
Noi vorbim cu noi în această limbă la nivelul de cunoaștere pe care îl avem la purtător. Cu cât ea e mai bogată, cu atât vom putea noi să creăm contexte, imagini, explicații, sens și chiar povestea despre cine suntem.
Dacă limbajul pe care îl folosim în propriul nostru dialog interior este unul sărac, redus la clișee și prescurtări digitale, atunci și gândirea noastră va fi una „de bază”, lipsită de nuanțe. Cititul este un exercițiu de acordare al acestui instrument intern care este vocea noastră interioară.
Sigur că a memora date brute, cum se întâmplă în școală, (ani, nume, cifre) fără context este o eroare care ne duce în extrema cealaltă, de a ști multe cuvinte fără să știm de fapt nimic. Adevărata cultură este o schemă flexibilă în care așezi lucrurile pe care le înveți într-un context pentru a obține o imagine coerentă despre lume.
În psihologie, aceste structuri sunt numite self-schemas (șabloane personale) — tipare mentale prin care ne organizăm universul. Un copil care nu citește și nu memorează structuri lingvistice complexe, nu are aceste scheme. El vede lumea în „pătrățele” izolate, exact ca un tablou de Rembrandt transformat într-un puzzle tăiat în bucăți de 1 cm și împrăștiat pe un stadion plin de gunoaie digitale. Fără o „hartă” interioară, îi va fi imposibil să exercite discernământul — capacitatea de a separa sensul de zgomot.
Unul dintre copiii cu care am lucrat, și care era pasionat de istorie, mi-a spus că învață despre evenimentele istorice de pe TikTok. Ori pe TikTok există fragmente disparate, frânturi de istorie, care încap în 30 sau 60 de secunde. Sigur că am putea avea impresia că învățăm, dar de fapt noi primim pe TikTok exact acele bucățele de puzzle disparate, pe care nu putem să le punem cap la cap ca să avem imaginea completă.
Mai mult decât atât, o idee pe care am ascultat-o într-un interviu pe care Vlad Zografi l-a dat unui adolescent (pe care îl puteți găsi aici) este că lumea asta virtuală ne oferă o iluzie periculoasă: reversibilitatea. În jocuri sau clipuri scurte, poți oricând să dai „restart”, deciziile deci sunt și ele reversibile și copiii nu mai învață dinamica asta a cauzei care aduce o consecință pentru că orice consecință poate fi imediat rescrisă. Acest lucru duce la o „infantilizare” a societății. Capacitatea noastră de a cântări și a alege nu mai are importanță.
În viața reală, timpul este ireversibil, iar acest lucru ne dă consistență. Hotărârile noastre au greutate tocmai pentru că nu pot fi anulate. Un sine sănătos se construiește prin recunoașterea acestui „ireversibil”. Dacă ne luăm înțelepciunea doar din mediul virtual, riscăm ca sinele nostru să devină un om din plastilină moale, care ia forma oricărei presiuni din exterior, fără o structură proprie care să-l țină drept în fața realității.
Așadar, întrebarea nu este dacă să memorăm sau să nu memorăm, pentru că dilema reală nu stă între acumulare și acces instant la informație, ci între a avea sau a nu avea o structură interioară care să poată da sens acestei informații. Întrebarea devine, mai degrabă, ce anume merită să purtăm cu noi, în minte, în acele momente în care nu avem internet, în care nu putem căuta un răspuns rapid, în care suntem singuri cu propriile gânduri și trebuie să luăm o decizie care contează.
Pentru că exact în acele momente nu răspunde Google în locul nostru, nu răspunde nici TikTok-ul și nici vreun algoritm bine antrenat, ci răspunde structura pe care am construit-o în timp, răspunde felul în care am învățat să legăm idei, să recunoaștem tipare, să dăm sens lucrurilor pe care le trăim.
Memorarea nu este scopul în sine și nici cititul nu este o performanță de bifat, ci ele sunt, de fapt, materialul din care ne construim mintea, sunt cărămizile din care se ridică acea arhitectură invizibilă care ne permite să înțelegem lumea, să ne înțelegem pe noi înșine și să navigăm prin complexitatea realității fără să ne pierdem.
O minte bine construită nu este cea care știe cele mai multe lucruri, ci cea care poate face ceva cu ele, care poate conecta idei aparent disparate, care poate separa esențialul de zgomot, care poate construi sens acolo unde există doar informație brută și care, în cele din urmă, poate spune o poveste coerentă despre lume și despre sine.
Poate că, privit din exterior, faptul că eu știam cândva pe dinafară toate cele 98 de strofe din Luceafărul pare inutil sau chiar excesiv, dar, din interior, acel exercițiu nu a fost despre memorare, ci despre construcție, despre felul în care, fără să îmi dau seama atunci, îmi formam o lume interioară suficient de bogată încât, mai târziu, să pot înțelege mai mult decât ceea ce mi se oferă la suprafață.
Iar această capacitate de a înțelege dincolo de aparențe, de a vedea legături acolo unde alții văd doar fragmente și de a rămâne ancorat într-o realitate care nu poate fi resetată sau simplificată este, poate, una dintre cele mai valoroase forme de libertate pe care le putem cultiva în noi și pe care le putem oferi copiilor noștri.
Dacă ai vrea să îl ajuți pe copilul tău să înțeleagă ce este vocea interioară, îl aștept la programul SuperEu, vezi aici când începe următoarea grupă: https://www.danailies.ro/events/