În ultima vreme am de-a face cu foarte mulți copii afectați de anxietate. Spectrul este destul de larg: de la panica înaintea testului până la refuzul de a merge la școală.
Sigur că putem găsi o mulțime de explicații pentru care se întâmplă asta, și multe dintre ele se leagă de mediul digital, de rețelele sociale și de felul în care copiii noștri trăiesc astăzi între lumea reală și lumea virtuală. Cu toții am citit cartea lui Jonathan Haidt, O generație în pericol, iar eu tocmai am terminat cartea Demența digitală a lui Manfred Spitzer. Ambele conturează o perspectivă destul de sumbră asupra viitorului copiilor noștri.
Și totuși, întrebarea cea mai importantă rămâne aceasta: ce facem noi, părinții, în această situație?
Cum îi ghidăm pe copiii noștri printr-o lume încărcată de incertitudine? Cum îi ajutăm să trăiască într-o realitate care îi solicită, îi compară, îi expune și, de multe ori, îi copleșește? Cum facem diferența între protecție și supraprotecție, între fermitate și forțare, între a-l ajuta pe copil și a-i transmite, fără să vrem, că lumea este prea grea pentru el?
Organizația Mondială a Sănătății arată că tulburările de anxietate sunt cele mai frecvente tulburări emoționale în adolescență și estimează că 4,1% dintre copiii de 10–14 ani experimentează o tulburare de anxietate. Aceste dificultăți pot afecta prezența la școală, rezultatele școlare și relațiile sociale.
Dar dincolo de statistici, anxietatea se vede în viața de zi cu zi. Se vede în copilul care spune că îl doare burta înainte de școală. În copilul care refuză să mai meargă la un curs. În copilul care se blochează înaintea unui test. În copilul care pare obraznic, dar de fapt este copleșit. În copilul care se retrage tot mai mult în camera lui, în telefon, în jocuri, în spațiul virtual unde simte că are control.
Cele două extreme în care putem cădea
Pentru unii dintre noi, soluția pentru anxietate este să îi apărăm pe copii de ea cu orice preț. Să îi punem la adăpost de suferință. Copilul spune: „Nu vreau să merg la școală, mă doare burta”, iar părintele cedează și îl lasă să stea acasă.
Anxietatea dispare ca prin farmec.
Copilul se liniștește, părintele respiră ușurat și, pentru câteva ore, pare că problema s-a rezolvat. Doar că ceea ce am creat este un mecanism care va funcționa fără greș de fiecare dată și îl va duce pe copil la un refuz și mai mare.
Mintea copilului învață că salvarea este în evitare.
Consecința este că, dacă azi a fost greu, mâine va fi de două ori mai greu, iar poimâine de patru ori mai greu, până când ajunge să fie aproape imposibil.
Pentru alții, soluția este să forțăm.
„Eu știu că poți.”
„Nu ai de ce să te temi.”
„Nu se întâmplă nimic dacă mergi la școală.”
„Ești în siguranță.”
„Toți copiii merg, deci mergi și tu.”
Doar că nu e deloc atât de simplu. Când copilul este împins direct în panica lui maximă, sistemul lui nervos intră în faza de supraviețuire. Mintea nu mai este capabilă să reflecteze lucid asupra faptului că nu există niciun pericol real. Dimpotrivă, în acea stare, va face din cea mai mică problemă o catastrofă insuportabilă.
Copilul nu va învăța: „Am putut.”
Va învăța: „Am fost singur cu frica mea.”
Sau chiar: „Nici părintele meu nu mă înțelege.”
Există însă o cale de mijloc.
O cale în care validăm emoția copilului și, în același timp, îi transmitem încrederea că poate face față.
Un copil anxios se va întâlni cu anxietatea lui toată viața. Nu îl ajută să creadă că anxietatea este ceva periculos, rușinos sau de evitat cu orice preț. Îl ajută mai degrabă să creeze o relație constructivă cu anxietatea și să dispună de o serie de instrumente cu care să o gestioneze atunci când ea apare.
O intervenție care exprimă foarte bine această idee este SPACE — Supportive Parenting for Anxious Childhood Emotions — un program centrat pe părinți, dezvoltat pentru anxietatea copiilor și adolescenților. SPACE îi ajută pe părinți să reducă acomodările anxietății și să transmită simultan două mesaje esențiale: „Îți văd suferința” și „Am încredere că poți tolera disconfortul”.
Părintele care transmite încredere
Practic, părintele care transmite încredere face câteva lucruri esențiale.
Mai întâi, separă emoția de comportament. Îi poate spune copilului:
„Înțeleg că îți este foarte frică. Nu este nimic greșit în faptul că îți este frică. Dar soluția nu este să rămânem acasă de fiecare dată. Soluția este să vedem care este cel mai mic pas pe care îl poți face astăzi.”
Această formulare este importantă pentru că nu neagă emoția copilului, dar nici nu lasă emoția să conducă întreaga realitate. Copilul se simte văzut, dar nu este lăsat să se identifice complet cu frica lui.
Apoi, părintele caută frica exactă. Pentru că rareori problema este „școala” în întregime. De multe ori, problema este pauza mare. Sau ora de matematică. Sau momentul în care copilul trebuie să citească cu voce tare. Sau teama că nu are cu cine să stea. Sau un coleg care îl ironizează. Sau rușinea că nu a înțeles ceva.
În loc să spunem: „De ce nu vrei la școală?”, putem întreba:
„Care este momentul cel mai greu al zilei?”
„Dacă am filma cu o cameră momentul de care îți este cel mai frică, ce s-ar vedea?”
„Ce crezi că s-ar putea întâmpla acolo?”
„Cât de mare este frica ta, de la 1 la 10?”
„Ce pas ar fi greu, dar nu imposibil?”
Apoi, părintele construiește micro-pași.
Dacă o zi întreagă de școală este prea mult, poate primul pas este doar mersul până la poartă. Dacă poarta este prea mult, poate primul pas este pregătirea ghiozdanului. Dacă intrarea în clasă este imposibilă, poate primul pas este o întâlnire cu diriginta după ore.
Important este ca viața să nu se oprească, ci să fie reluată treptat.
Pentru că stima de sine nu se reconstruiește din discursuri. Se reconstruiește din experiențe.
Copilul nu începe să creadă că poate pentru că i-am spus noi de o sută de ori: „Poți.” Începe să creadă că poate atunci când trăiește, în corpul lui, experiența:
„Mi-a fost frică și am reușit să rămân.”
„Mi-a fost greu și nu am fugit.”
„Am făcut un pas.”
„Nu a fost perfect, dar am putut.”
Acolo se reconstruiește încrederea.
Ce poate face concret un părinte
Primul lucru pe care îl putem face este să nu ne grăbim să eliminăm disconfortul copilului. Este firesc să ne doară suferința lui, dar nu orice disconfort este periculos. Uneori, disconfortul este chiar locul în care se formează curajul.
Îi putem spune copilului:
„Nu trebuie să scăpăm imediat de frică. Putem să stăm puțin cu ea și să vedem ce ne spune.”
Apoi, putem avea grijă ca acasă să nu devină recompensa evitării. Dacă un copil rămâne acasă din cauza anxietății, ziua aceea nu ar trebui să devină o zi de vacanță, cu ecrane, jocuri, dulciuri și atenție nelimitată. Altfel, fără să vrem, întărim exact mecanismul care îi limitează experiența de viață.
Nu înseamnă că pedepsim copilul. Înseamnă că îi transmitem: „Acasă este un loc de liniștire și reglare, nu un refugiu comod care înlocuiește viața reală.”
Un alt lucru important este să fim atenți la mediul digital. Nu pentru că orice ecran este rău, ci pentru că, pentru un copil anxios, lumea virtuală poate deveni un adăpost foarte seducător. În jocuri și pe platforme digitale, copilul poate controla mai ușor interacțiunea, poate ieși când vrea, poate schimba identitatea printr-un avatar, poate evita rușinea contactului direct. Relația dintre social media și sănătatea mintală este complexă și nu contează doar durata expunerii, ci și conținutul, contextul, copilul și ce anume ajunge să fie înlocuit de mediul digital.
Așadar, întrebarea nu este doar: „Cât stă copilul pe telefon?”
Ci și: „Ce nu mai trăiește copilul pentru că stă acolo?”
Nu mai iese afară?
Nu mai doarme bine?
Nu mai merge la școală?
Nu mai are relații reale?
Nu mai tolerează plictiseala, frustrarea, așteptarea, conversația față în față?
Pentru că viața reală se învață în viața reală.
Un alt sfat important este să mutăm accentul de la rezultat la strategie. Când copilul face un pas, chiar și unul mic, nu e suficient să îi spunem: „Bravo!” Mai valoros este să îl ajutăm să observe ce a făcut.
„Cum ai reușit să rămâi acolo, deși îți era frică?”
„Ce ți-ai spus în minte?”
„Ce te-a ajutat?”
„Ce ai putea folosi și data viitoare?”
În felul acesta, copilul începe să se vadă nu ca victimă a anxietății, ci ca participant activ la propria lui reglare.
Și, poate cel mai important, putem lucra la felul în care copilul se raportează la sine.
Stima de sine: resortul interior care schimbă relația copilului cu frica
Ajung aici la un element esențial care îl ajută pe copil în mod fundamental să depășească mai bine episoadele de anxietate: stima de sine.
Stima de sine este relația pe care copilul o are cu sine și are două componente: cred că am valoare și cred că sunt competent.
Este un resort interior care ghidează relația copilului cu lumea.
Dacă un copil crede despre sine că nu este suficient de bun, că nu se poate descurca, că greșeala îl definește, că ceilalți îl vor judeca, că trebuie să fie perfect ca să fie acceptat, atunci orice provocare devine o amenințare.
Un test nu mai este doar un test. Este o judecată asupra valorii lui.
O greșeală nu mai este doar o greșeală. Este dovada că nu poate.
O dificultate nu mai este doar o dificultate. Este confirmarea că ceva este în neregulă cu el.
Stima de sine scăzută generează convingeri negative pe care copilul le internalizează în timp și care se bazează pe experiențe repetate în situații cu miză. Emoția fixează experiența în memorie, iar repetarea o transformă în convingere.
Convingerile se formează automat și inconștient. Dar ele sunt, totuși, învățate.
Iar reversul este acesta: dacă le-am învățat, le putem și dezvăța. Le putem înlocui cu unele care să ne ajute.
Doar că asta necesită efort, timp și acțiune care să se reflecte în experiențe noi, de data aceasta pozitive.
Un copil nu își reconstruiește stima de sine doar auzind că este valoros. Și-o reconstruiește când trăiește experiențe în care descoperă:
„Pot să greșesc și să rămân valoros.”
„Pot să fiu speriat și să fac un pas.”
„Pot să cer ajutor fără să fiu slab.”
„Pot să nu știu încă și totuși să învăț.”
„Pot să nu controlez totul și totuși să fiu în siguranță.”
„Pot să am emoții mari fără să fiu condus de ele.”
Aici este locul în care părintele are un rol uriaș. Nu prin discursuri perfecte, nu prin soluții magice, ci prin felul în care răspunde zi de zi la frica, rușinea, greșeala, neputința și încercările copilului.
Pentru că, de multe ori, copilul își împrumută privirea părintelui ca să se poată vedea pe sine.
Dacă părintele îl vede fragil, copilul va învăța că este fragil.
Dacă părintele îl vede neputincios, copilul va învăța că nu poate.
Dacă părintele îl vede capabil, chiar și atunci când îi este greu, copilul va începe, încet-încet, să se vadă și el astfel.
Stima de sine începe acasă
De aceea m-am gândit să duc mai departe programul EuSuntValoros și către părinți.
Pentru că, dacă vrem copii care să își construiască o stimă de sine sănătoasă, nu este suficient să lucrăm doar cu ei. Este important ca și părinții să înțeleagă ce anume susține această construcție interioară.
În programul pentru copii, lucrăm cu cei șase piloni ai stimei de sine: Prezență, Acceptare, Responsabilitate, Asertivitate, Menire și Integritate.
Dar acești piloni nu sunt doar pentru copii. Ei sunt, poate înainte de toate, o practică pentru noi, adulții.
Prezența înseamnă să pot sta lângă emoția copilului meu fără să mă sperii de ea și fără să încerc să o repar imediat.
Acceptarea înseamnă să îi arăt copilului că valoarea lui nu depinde de note, rezultate, performanță sau comparație.
Responsabilitatea înseamnă să nu îi iau copilului puterea personală, salvându-l de fiecare disconfort, dar nici să îl încarc cu vină pentru fricile lui.
Asertivitatea înseamnă să îl învăț să își exprime nevoile, limitele și emoțiile fără rușine și fără agresivitate.
Menirea înseamnă să îl ajut să descopere ce îl interesează, ce îl animă, ce îi dă sens, dincolo de presiunea notelor și a performanței.
Integritatea înseamnă să îl ajut să trăiască în acord cu valorile lui, să repare când greșește și să simtă că poate avea încredere în sine.
Acest program pentru părinți va fi, așadar, o invitație de a parcurge aceiași șase pași, dar la nivelul adultului. Nu ca să devenim părinți perfecți. Nu există așa ceva. Ci ca să devenim părinți mai conștienți, mai prezenți și mai capabili să transmitem copiilor noștri acel mesaj profund de care au nevoie:
„Te văd. Te accept. Și cred că poți.”
Pentru că anxietatea nu se micșorează atunci când îi spunem copilului să nu îi mai fie frică. Se micșorează atunci când copilul începe să creadă, prin experiențe repetate, că frica nu este mai mare decât el.
Iar stima de sine este exact această fundație: locul interior din care copilul poate spune:
„Îmi este greu, dar pot face un pas.”
„Îmi este frică, dar nu sunt neputincios.”
„Am greșit, dar nu sunt greșit.”
„Nu sunt perfect, dar sunt valoros.”
Dacă simți că ai nevoie de un astfel de parcurs, pentru tine și pentru copilul tău, te invit să fii alături de mine în programul EuSuntValoros – pentru părinți, un program în care vom învăța cum să susținem stima de sine a copiilor noștri astfel încât anxietatea, frica de greșeală și evitarea să nu le micșoreze viața.
Nu vom învăța cum să le promitem copiilor o lume fără frică.
Vom învăța cum să devenim acei adulți lângă care copiii descoperă că pot trăi, crește și merge mai departe chiar și atunci când le este frică.
Dacă și tu ești un părinte care vrea să susțină stima de sine a copilului dă-mi un semn fie aici, fie pe whatsapp la 0733 286234 și te trec pe lista de așteptare a seriei următoare a programului EuSuntValoros – Stima de sine începe acasă pentru părinți.