Aseară discutam cu Pavel despre viitor. El este acum în pragul Evaluării Naționale și am vorbit despre gestionarea timpului. Pentru copiii din ziua de azi este foarte dificil să se gândească la viitor. Nu mă refer aici neapărat la ce meserie ar vrea să aibă, ci la cine ar vrea să devină. Totul este acum atât de incert și imprevizibil în exterior, încât este foarte greu pentru ei să-și definească o cale.
I-am povestit despre un exercițiu pe care l-am început acum mai bine de 10 ani, în 2016, când am făcut trainingul pentru a deveni SoulKids Mentor. Vikas ne-a rugat pe fiecare dintre noi să ne alegem un singur cuvânt care să ne definească și care să funcționeze așa ca o aspirație. Cuvântul meu a fost ”I am wise”. Acest cuvânt, pe care eu l-am afirmat atunci, a funcționat ca un far călăuzitor pentru mine. I-am spus lui Pavel că, în fiecare zi, eu dedic timp și energie acestei aspirații. Citesc, ascult podcasturi ale unor persoane mult mai înțelepte decât mine, particip la cursuri, caut inspirație.
Un cuvânt a jucat pentru mine rolul de agent pentru o transformare profundă. Nu am știut unde mă va duce, nu am știut dacă îmi va aduce profit, pur și simplu l-am asimilat și l-am urmat.
Și că tot vorbesc despre oameni mult mai înțelepți decât mine pe care îi ascult, tot ieri am ascultat un podcast al Stanford Psychology Podcast, pe care îl găsiți aici , cu Elisabeth Bonawitz, Profesor de Științe ale Educației de la Harvard, despre dezvoltarea cognitivă a copiilor.
Mi-au atras atenția mai multe idei, dar una dintre ele în mod special, pentru că tocmai scrisesem în articolul anterior despre convingeri. Elisabeth Bonawitz vorbește aici despre cum și în ce condiții un copil își poate schimba sau nu convingerile.
Copilul nu își schimbă convingerile atunci când:
- Convingerea veche este prea puternică– Dacă un copil crede cu tărie un lucru (de exemplu: „Mama știe totul și nu greșește niciodată”), iar mama face o eroare flagrantă, creierul copilului va tinde să distorsioneze realitatea sau să găsească o scuză externă pentru a proteja acea convingere vitală pentru siguranța lui emoțională.
- Noua dovadă este clasificată drept „zgomot de fond” (Anomalie izolată): Dacă o dovadă contrazice ceea ce știe el, dar apare o singură dată și într-un mediu necontrolat, creierul o clasifică drept o eroare de percepție sau un accident. Exemplu: Vede un obiect greu care plutește în aer (un magnet pe o bază magnetică). În loc să își schimbe convingerea despre gravitație, va asuma că „e un truc” sau „nu am văzut eu bine”.
- Sursa informației nu prezintă credibilitate statistică: Copiii evaluează social transmițătorul. Dacă informația nouă vine de la un alt copil care minte des, sau de la un adult pe care l-au surprins în trecut fiind confuz sau neîndemânatic, creierul lor va acorda o pondere matematică foarte mică dovezii aduse de acesta.
- Predarea este pur teoretică și coercitivă: Când adultul spune „Nu e așa cum crezi tu, crede-mă pe mine că e invers”, fără ca cel mic să poată testa, creierul copilului poate memora informația pentru a evita o pedeapsă sau o notă mică, dar convingerea lui profundă rămâne neatinsă.
Copilul își schimbă convingerile când:
- Apare o eroare de predicție masivă și repetată: Când copilul vede că strategia lui dă greș de mai multe ori la rând, mintea lui se trezește din automatism și devine maleabilă, fiind gata să șteargă vechea regulă și să asimileze una mai bună. Îi putem ajuta să-și schimbe o convingere, încurajându-i să facă acțiuni repetate care le infirmă acea convingere. ”Nu sunt bun la matematică”, fă 3 acțiuni pe zi care să-ți dovedească contrariul.
- Noua ipoteză are o putere explicativă mai bună: Creierul nu va renunța la o convingere veche (chiar și șubredă) dacă nu are cu ce să o înlocuiască. Copilul își schimbă convingerea doar atunci când există noua explicație pentru felul în care stau lucrurile. Noua teorie aduce ordine în haos.
- Sursa este percepută ca un ghid de încredere (Pedagogie Naturală): Dacă adultul folosește indici pedagogici clari (contact vizual, o intonație caldă, curiozitate autentică împărtășită) și nu se poziționează critic, creierul copilului se deschide. El decodează semnalul ca fiind: „Această persoană sigură îmi arată un secret important despre funcționarea lumii, merită să îmi updatez hărțile mentale”.
M-am simțit inspirată de aceste idei. Și apoi sesiunea din dimineața aceasta m-a pus din nou pe gânduri.
Bianca se simte neînțeleasă de un membru al familiei ei, și asta îi produce suferință. Ne-am gândit amândouă la faptul că, atunci când eu mă simt neînțeles în relația cu altcineva, atunci și acel cineva e foarte probabil să se simtă la fel, neînțeles de mine.
De aici m-am dus cu gândul la reacția de respingere pe care ți-o creează cineva care îți infirmă sau îți neagă o convingere. Atunci când cineva îți neagă o convingere, mai ales dacă este una adânc înrădăcinată, este ca și cum ți-ar nega întreaga persoană, și asta produce durere.
De aceea eu cred că, înainte de a contrazice o convingere, mai ales una puternică, ar trebui să acceptăm, să ascultăm cu dorința de a înțelege, fără să judecăm.
Pentru că o convingere nu este doar o idee pe care o porți în minte. Uneori este o formă de protecție. Uneori este felul în care copilul a reușit să dea sens unei experiențe dureroase. Uneori este harta pe care și-a construit-o ca să poată merge mai departe prin lume fără să se simtă complet pierdut.
Când un copil spune „nu sunt bun la matematică”, „nimeni nu mă înțelege”, „nu are rost să încerc”, „eu așa sunt”, tentația noastră, ca adulți, este să îi arătăm imediat că se înșală. Să venim cu argumente, exemple, explicații, dovezi. Să-i spunem: „Ba poți”, „ba ești bun”, „ba te înțeleg”, „ba are rost”.
Numai că, de multe ori, copilul nu are nevoie mai întâi de o corectură. Are nevoie de o relație suficient de sigură în care să poată privi, încet, spre o altă posibilitate.
Poate că rolul nostru nu este să smulgem din mâna copilului harta veche, chiar dacă noi vedem că este incompletă sau greșită. Poate că rolul nostru este să mergem lângă el o vreme, să-i arătăm cu blândețe că mai există și alte drumuri, să-i oferim experiențe mici și repetate care îi pot dovedi că lumea nu este chiar atât de îngustă pe cât pare și că el nu este atât de neputincios pe cât a ajuns să creadă.
Aici m-am întors cu gândul la Pavel și la discuția noastră despre viitor. Într-o lume atât de incertă, poate că nu mai putem să le cerem copiilor să știe exact ce vor face peste zece ani. Poate că nici nu acesta este cel mai important lucru.
Poate că întrebarea mai bună este: ce fel de om vrei să devii?
Și poate că, uneori, începutul nu este un plan perfect, nici o strategie în zece pași, nici o certitudine despre viitor. Poate că începutul este un singur cuvânt ales cu grijă. Un cuvânt care devine busolă. Un cuvânt care te cheamă, zi după zi, spre o versiune mai adevărată a ta.
Curajos. Înțelept. Bun. Liber. Demn. Perseverent. Prezent.
Un copil care își alege un cuvânt nu își alege doar un adjectiv frumos. Își alege o direcție. Își plantează în minte o convingere nouă, una care poate deveni, în timp, suficient de puternică încât să-i schimbe alegerile, felul în care se vede pe sine și felul în care își construiește viitorul.
Iar noi, adulții, putem fi acolo nu ca să-i spunem cine trebuie să devină, ci ca să-l ajutăm să descopere cine merită să creadă că poate deveni.
Poate te-am inspirat să te gândești care ar putea fi cuvântul tău.