Marți am avut prima sesiune din programul EuDecid. M-am bucurat tare mult să-i revăd pe unii copii și să-i cunosc pe cei care au venit prima dată. Dacă ascultăm cu atenție, ne putem da seama din primele interacțiuni care este vocea interioară a unui copil. În esență tot ce spune despre el când se prezintă este o reflexie a poveștii interioare despre ”cine sunt eu”. Realitatea nu este pentru noi decât o poveste a sensului pe care îl dăm noi lucrurilor care se întâmplă. Când schimbăm povestea, se schimbă realitatea.
Am vorbit cu copiii despre mintea noastră și despre felul în care putem învăța să o conducem, în loc să ne conducă ea pe noi.
Le-am propus să-și imagineze că își cumpără un pui de cățel. La început el este foarte drăgălaș, explorează și este jucăuș. Ne face plăcere să petrecem timp cu el. Interacțiunea este mereu relaxantă.
În scurtă vreme acest cățel crește mare. Acum el este puternic și pare a avea o voință proprie. Plimbările cu el în parc nu mai sunt o plăcere, pentru că acest cățel este acum mai puternic și preia controlul. Noi suntem doar cei care trag de lesă în speranța că nu se va produce un accident. Nu noi plimbăm cățelul, ci el ne plimbă pe noi. Situația nu mai este deloc una plăcută, și viața noastră devine agitată și plină de stres.
Cum ieșim din această situație? Dresând cățelul. Atunci când cățelul este dresat, plimbarea devine din nou o plăcere, și noi suntem din nou la conducere.
Și mintea noastră se poate comporta ca un cățel care nu e dresat. Un gând ne trage spre o îngrijorare, altul spre o concluzie pripită, altul ne spune că sigur se va întâmpla ceva rău, iar noi îl urmăm fără să ne întrebăm unde ne duce. Credem că, dacă un gând a apărut în mintea noastră, el trebuie să fie adevărat. Dacă simțim frică, presupunem că trebuie să existe un pericol. Dacă ne imaginăm că vom eșua, ne comportăm ca și cum eșecul s-ar fi produs deja.
Dar nu toate gândurile noastre sunt adevărate, după cum nu toate direcțiile în care vrea să fugă un cățel sunt direcțiile în care ar trebui să mergem.
O minte educată nu este o minte în care nu mai apar gânduri negative, temeri sau îndoieli. Este o minte cu care am învățat să lucrăm. O minte pe care o putem opri înainte de a traversa în fugă strada, pe care o putem aduce înapoi atunci când se îndepărtează prea mult și căreia îi putem arăta direcția în care vrem să mergem. Scopul nu este să ne luptăm permanent cu propria minte, ci să construim o relație cu ea în care noi alegem drumul.
Trei feluri de a ne conduce mintea
În acea primă sesiune am discutat despre trei moduri de gândire pe care copiii le pot exersa și care îi pot ajuta să nu fie purtați neputincioși de primul gând care le trece prin minte.
Primul este modul de gândire proactiv. În loc să aștept ca lucrurile să se întâmple și apoi să reacționez, încerc să prevăd ce urmează și să mă pregătesc. Dacă știu că voi avea un test, nu las învățatul pentru ultima seară. Dacă știu că diminețile mele sunt aglomerate, îmi pregătesc lucrurile de seara. Dacă urmează să intru într-o situație care mă sperie, mă gândesc dinainte ce resurse am și ce pot face dacă lucrurile nu merg conform planului.
Gândirea proactivă ne mută din poziția celui căruia i se întâmplă viața în poziția celui care participă la construirea ei.
Al doilea este modul de gândire al detectivului. Detectivul nu se grăbește să creadă prima poveste pe care o aude, nici măcar atunci când acea poveste vine din propria minte. El caută indicii, pune întrebări și încearcă să deosebească faptele de opinii, presupuneri și interpretări.
„Colegii mei au râs când am răspuns” poate fi un fapt. „Au râs pentru că mă consideră nepregătit” este deja o interpretare. Poate că aceasta este explicația, dar pot exista și altele. Poate au râs de ceva ce s-a întâmplat în spatele meu. Poate unul dintre ei a făcut o glumă. Poate răspunsul meu a fost amuzant fără ca asta să însemne că eu sunt ridicol.
Detectivul nu ne cere să inventăm o variantă roz a realității. Ne cere doar să nu confundăm prima explicație produsă de mintea noastră cu adevărul. Pentru că, în special când situația nu ne este favorabilă, primul gând care ne vine în minte este unul negativ. Dacă respirăm și dăm voie minții să caute și alte explicații, cu siguranță că vom ieși mult mai bine din dificultate.
Al treilea este modul de gândire al exploratorului. Exploratorul este deschis către ceea ce ar putea exista dincolo de ceea ce știe deja. El nu are nevoie să vadă întregul drum înainte de a face primul pas și poate înainta chiar dacă nu are garanția că va găsi ceea ce caută.
Această gândire largă ne permite să ne întrebăm: „Ce altceva ar mai putea fi posibil?”, „Ce nu văd încă?”, „Ce aș putea descoperi dacă aș avea curajul să încerc?”
Exploratorul nu ignoră incertitudinea. Face un pas înainte în ciuda ei. Dacă este să ne gândim la un cuvânt care să caracterizeze viitorul copiilor noștri, acesta este incertitudine. Este esențial să învețe pas cu pas să o tolereze, ba chiar mai mult, să o considere o oportunitate și nu o piedică.
Cum facem când nu ne putem imagina viitorul?
După ce am terminat cu copiii de la EuDecid, am vorbit cu un adolescent căruia îi este greu să-și imagineze viitorul. Nu știe încă ce și-ar dori să facă, încotro ar putea merge sau cum ar putea arăta viața lui peste câțiva ani. În lipsa unei imagini către care să se îndrepte, deciziile lui sunt ghidate mai ales de frică.
Există două tipuri de motivație: cea dată de aspirație sau viziune, merg înspre, și cea dată de frică, fug de. Ambele își au rostul lor. Doar că atunci când ne construim viitorul, rezultatele care sunt motivate de frică vor fi întâmplătoare și modeste. Frica ne oprește, ne micșorează energia. Dacă dau 50% energie, obțin 50% rezultat. Aspirația, viziunea, ne dau aripi, ne fac să visăm, ne atrag, ne dau energie.
I-am spus povestea lui Edmund Hillary, primul om care a cucerit vârful Everest. El a reușit ceea ce era considerat imposibil pentru că a avut o viziune. El se putea vedea cu ochii minții acolo sus pe vârful Everest, și asta i-a dat motivația să transforme imposibilul în posibil și să ajungă acolo.
Este mult mai periculos să ai un vis mediocru pe care să-l atingi, decât unul îndrăzneț pe care să nu-l atingi. Visul îndrăzneț te va duce în orice caz mai departe. Pentru că niciodată nu vom putea realiza mai mult decât credem noi că putem realiza.
O viziune nu ne spune neapărat ce avem de făcut pas cu pas ca să ajungem acolo, ci ne dă direcție și motivație să facem un pas, să-l descoperim pe următorul și să depășim dificultatea atunci când ea apare. Este ca un far care ne călăuzește drumul.
Cele trei povești prin care ne construim realitatea
Reflectând la cele două sesiuni, mi-am dat seama că, dincolo de miile de gânduri care ne trec zilnic prin minte, există trei povești mari care ne organizează experiența.
Prima este povestea despre cine sunt eu.
„Sunt curajos” sau „Sunt fricos.”
„Pot învăța” sau „Nu sunt suficient de inteligent.”
„Sunt un om care găsește soluții” sau „Eu nu mă descurc niciodată.”
Această poveste nu descrie doar ceea ce credem despre noi, ci influențează ceea ce observăm, ceea ce încercăm și cât de repede renunțăm. Dacă un copil crede că „nu este bun la matematică”, fiecare greșeală va deveni o confirmare, iar fiecare reușită va fi tratată ca o întâmplare. Mintea lui va căuta în realitate dovezile care susțin povestea deja cunoscută.
A doua este povestea despre cum este lumea.
Este lumea un loc periculos, în care trebuie să fii permanent în gardă, sau unul în care există și oameni de încredere, oportunități și resurse? Greșeala este o amenințare sau o parte firească a învățării? Ceilalți oameni sunt în primul rând judecători sau pot fi și parteneri, sprijin și surse de cunoaștere?
Aceeași situație va căpăta sensuri complet diferite în funcție de povestea pe care ne-o spunem când o privim. O observație primită de la un profesor poate fi interpretată ca dovada că „profesorii sunt nedrepți și vor să mă facă de rușine” sau ca o informație care mă poate ajuta să devin mai bun. Uneori prima interpretare va fi cea corectă, alteori a doua. Important este să nu lăsăm mintea să decidă automat, fără să cercetăm faptele.
A treia este povestea despre ce este posibil pentru mine.
Aceasta este povestea care deschide sau închide viitorul. Dacă eu cred că oamenii ca mine nu reușesc, că nu sunt suficient de talentat, că este prea târziu sau că orice încercare se va termina prost, nu mai am motive să fac primul pas. Nu pentru că realitatea mi-ar fi demonstrat că este imposibil, ci pentru că povestea mea a eliminat posibilitatea înainte ca eu să o pot explora.
Uneori nu suferim din cauza viitorului care ne așteaptă, ci din cauza viitorului pe care mintea noastră este capabilă să îl imagineze.
Nu orice poveste este o minciună, dar nicio poveste nu este întreaga realitate
A spune că trăim prin povești nu înseamnă că putem transforma orice situație doar gândind pozitiv și nici că trebuie să negăm dificultatea, pericolul sau durerea. Unele lucruri sunt cu adevărat grele. Unele temeri au motive reale. Unele drumuri ne sunt închise, cel puțin pentru moment.
Dar între realitatea brută și răspunsul nostru se află sensul pe care îl construim. Mintea noastră folosește ceea ce a trăit în trecut pentru a interpreta prezentul și pentru a anticipa ce urmează. Ea nu așteaptă să cunoască toate informațiile, ci completează spațiile goale cu ceea ce pare cel mai probabil pe baza experiențelor anterioare.
De aceea, povestea nu este doar o descriere a realității. Ea devine și o predicție despre realitate, iar predicția ne influențează comportamentul.
Dacă îmi spun că voi eșua, este posibil să nu mai încerc cu adevărat. Dacă îmi spun că ceilalți mă vor respinge, voi intra în relație retras, defensiv sau ostil. Dacă nu-mi pot imagina nimic bun în viitor, voi lua decizii menite doar să mă apere în prezent.
În acest fel, povestea începe să producă dovezi pentru propria ei confirmare.
Putem deveni editorii propriilor povești
Nu suntem întotdeauna autorii primei povești care ne apare în minte. Unele povești au fost scrise foarte devreme, din experiențele noastre, din cuvintele adulților importanți sau din concluziile pe care le-am tras atunci când eram prea mici pentru a vedea întreaga imagine.
Dar putem deveni editorii lor.
Un editor bun nu șterge pur și simplu ce nu îi place și nu înlocuiește adevărul cu o poveste frumoasă. El recitește atent, verifică, pune întrebări, caută ceea ce lipsește și observă locurile în care o concluzie a fost trasă prea repede.
Putem începe prin a ne întreba:
Care sunt faptele și care este interpretarea mea?
Ce altă explicație ar mai putea exista?
Povestea aceasta mă ajută să văd realitatea mai clar sau mă ține prizonier într-o concluzie veche?
Ce aș putea face dacă lucrurile nu ar fi imposibile, ci doar încă necunoscute?
Poate că povestea „Nu sunt bun la asta” poate fi editată în „Nu am învățat încă să fac asta”. Poate că „Toți mă judecă” poate deveni „Mi-e teamă că voi fi judecat, dar nu știu ce gândesc ceilalți”. Poate că „Nu am niciun viitor” poate deveni „Nu îmi pot imagina încă viitorul, dar îl pot explora pas cu pas”.
Nu este vorba despre a ne minți mai frumos, ci despre a gândi mai exact și a lăsa deschisă o ușă pe care frica s-a grăbit să o închidă.
Aceasta este una dintre mizele programului EuDecid: copiii să învețe că mintea lor este un instrument extraordinar, dar că ea trebuie educată. Să nu urmeze automat fiecare gând, asemenea omului tras prin parc de un cățel care nu a învățat încă direcția, ci să poată gândi proactiv, să cerceteze realitatea ca un detectiv și să privească posibilitățile ca un explorator.
Pentru că deciziile noastre nu pornesc doar din informațiile pe care le avem. Ele pornesc și din poveștile prin care interpretăm acele informații: povestea despre cine suntem, povestea despre cum este lumea și povestea despre ce poate fi posibil pentru noi.
Iar dacă vrem să luăm decizii mai bune, uneori primul lucru pe care trebuie să îl schimbăm nu este decizia.
Este povestea pe care ne-o spunem când luăm această decizie.