Sâmbătă mi-am început ziua online și am vorbit cu două fetițe minunate din Iași despre cum dorința noastră de a ne simți mereu bine și de a evita disconfortul poate fi uneori de folos, dar poate fi alteori o limitare. Am definit zona de confort și faptul că noi ne dezvoltăm atunci când pășim în afara ei. Chiar dacă poate fi dificil sau nesigur, ar trebui să avem curajul să facem pasul în exterior, pentru că acela este un indiciu de creștere. Dar, așa cum aveam să realizez mai târziu, zona de confort nu este doar un loc „călduț” psihologic, ci este starea preferată a creierului nostru pentru a economisi energie.
Cu copiii de la grupele de dezvoltare am vorbit despre răbdare. Cât de importantă este această abilitate! Le-am povestit despre Albert Einstein care, de la vârsta de 5 ani, când a primit în dar o busolă, a început să se gândească la forțele acelea, pe care noi nu le putem vedea, dar care reușesc să miște acul busolei. Faptul că Einstein a stat ani și ani cu gândul acesta l-a dus înspre descoperirea celebrelor sale teorii. Momentul acela de „Evrika” nu vine din senin. Newton spunea, atunci când a fost întrebat cum de i-au venit tocmai lui ideile despre gravitație, că nu a făcut decât să se gândească mai tot timpul la asta. Răbdarea lor nu a fost o așteptare pasivă, ci o repetiție constantă a unui proces mental.
Apoi m-am întâlnit cu Ioana, o adolescentă care este în clasa a 8-a și care se străduiește să-și găsească motivația de a învăța pentru Evaluarea Națională. În sesiunile anterioare am avut discuții despre motivația bazată pe viziune, apoi despre cea bazată pe frică, pe care ea le înțelegea din punct de vedere cognitiv, dar găsea dificil să le aplice. Intuiția mi-a spus să schimb macazul și să-i povestesc despre propria mea experiența de învățare din 1988, când mă pregăteam pentru examenul de la Politehnică.
Când a auzit că sunt inginer energetician specializat în centrale nucleare, discuția s-a aprins. Am vorbit despre fisiune, uraniu, Cernobîl și Oppenheimer. Apoi i-am povestit cum, în acea vară de demult, înaintea examenului, mă trezeam în fiecare dimineață, mă așezam la birou și învățam toată ziua. Eram atât de concentrată pe acest proces de învățare încât, în ziua de după ultimul examen, m-am trezit și m-am așezat automat la birou, doar ca să realizez că nu mai trebuia să învăț. Învățatul devenise parte din mine, atât de puternică încât îmi lipsea.
Și aici se leagă totul: zona de confort, răbdarea și obișnuința.
Căutând să înțeleg mecanismul succesului meu de atunci (și dificultatea Ioanei de acum), am descoperit că neuroștiința explică perfect legătura dintre aceste elemente.
1. Zona de confort și economia de energie Creierul nostru iubește zona de confort nu pentru că este leneș, ci pentru că este eficient. Când ieșim din zona de confort, creierul trebuie să folosească voința. Dar știința ne spune că voința este o resursă limitată, o „baterie” care se descarcă rapid. De aceea, lupta cu propria minte este epuizantă și rareori câștigată pe termen lung. Atunci când Ioana aplica voința, aceasta funcționa o zi două, după care se epuiza și Ioana revenea la obiceiurile vechi de procrastinare.
Am realizat împreună că răspunsul nu este voința, ci obișnuința. Prin obișnuință, transformăm activitatea dificilă (ieșirea din zona de confort) într-o nouă zonă de confort. În 1988, pentru mine, a sta la birou nu mai era un efort, ci devenise starea mea naturală, automată. Nu mai consumam energie luând decizia să învăț; pur și simplu o făceam.
2. Răbdarea ca arhitect al creierului Aici intervine rolul crucial al răbdării despre care le vorbeam copiilor. Einstein și Newton nu aveau doar sclipiri de geniu, aveau obiceiul de a gândi profund. Creierul are nevoie de timp și repetiție pentru a construi circuite neuronale noi – un proces numit neuroplasticitate. Răbdarea nu înseamnă să aștepți să treacă timpul, ci să ai disciplina de a repeta acțiunea (învățatul, gânditul) suficient de mult timp până când aceasta devine automată. „Evrika” apare atunci când circuitul este complet și efortul dispare.
Concluzia pentru Ioana (și pentru noi toți dealtfel): Disciplina nu trebuie să fie o luptă continuă ci un un proces de design:
- Ne folosim curajul doar la început, pentru a ieși din vechea zonă de confort.
- Ne folosim răbdarea pentru a repeta noul comportament zi de zi, chiar dacă la început e greu.
- Iar rezultatul este obișnuința: momentul în care noul comportament devine identitatea noastră („Sunt o persoană care învață/gândește/creează”).
De ce funcționează obișnuința mai bine?
- Economisește de energie: Voința consumă enorm de multă energie în cortexul prefrontal. Obișnuința, în schimb, rulează pe „pilot automat”, fără efort conștient. În ziua de după examen, m-am așezat la birou nu pentru că am decis, ci pentru că așa eram programată.
- Elimină negocierea: Secretul disciplinei nu este să reziști tentațiilor, ci să le elimini. Disciplina înseamnă design, nu forță. Dacă ne organizăm mediul (de exemplu, lăsăm telefonul în altă cameră când învățăm), nu mai trebuie să consumăm energie rezistând impulsului de a-l verifica.
- Ne împlinește identitatea: Creierul nu execută doar intenții, ci execută identități. Prin repetiție, eu nu mai eram doar o absolventă care încerca să învețe, ci devenisem „o persoană care studiază”. Comportamentul devenise parte din cine eram.
Nu avem nevoie de o voință supraomenească, ci de înțelepciunea de a construi, cu răbdare, rutine care să ne transforme zona de confort în locul unde visurile noastre devin realitate.
Și închei lăsând aici o ultimă lecție care este valabilă indiferent ce vă doriți să le transmiteți copiilor voștri. ”Un munte uscat nu poate să nască o cascadă”. Asta înseamnă că nu vom putea da copiilor noștri ceva ce noi nu avem. Cea mai mare inspirație pe care o putem noi transmite este puterea propriului exemplu.