Rușinea care vine din lumină, nu din umbră. De multe ori nu ne putem explica de ce un copil, care are parte de tot sprijinul, de dragoste, de confort și un mediu care îl susține, dezvoltă această frică de a încerca lucruri noi, refuză constant provocările, evită tot ce e incert sau greu, nu pentru că nu ar fi capabil, ci pentru că îi e rușine.
De unde apare rușinea?
Rușinea nu apare doar în case unde există critică, presiune sau lipsă de afecțiune.
Ea poate apărea și în familii calde, bine intenționate, cu standarde înalte și iubire constantă, dar unde copilul interiorizează:
„Toată lumea are încredere în mine. Dacă dau greș, stric tot.”
Este o rușine tăcută, invizibilă, elegantă — dar adâncă. Nu e legată de vină, ci de imaginea de sine.
În jurul vârstei de 7 ani, copiii încep să aibă o imagine de sine mai clară și mai stabilă, trecând de la descrieri foarte concrete (“am păr castaniu, îmi place să desenez”) la caracteristici mai abstracte și evaluative (“sunt bun la matematică”, “sunt un prieten de încredere”). Pe măsură ce cresc spre 10-12 ani, copiii devin tot mai conștienți de felul în care sunt percepuți de ceilalți și își includ aceste percepții în conceptul despre sine. Asta înseamnă că părerea părinților, a profesorilor, a colegilor și mesajele din mediul cultural și social devin oglinzi în care copilul își vede propria valoare.
Copilul învață cine este din felul cum se vede pe sine oglindit de ceilalți. Însă această oglindire nu este una complet obiectivă, copilul nu poate ști ce credem noi cu adevărat, el își formează părerea în funcție de ce crede el că noi credem.
Se poate foarte bine ca mesajele noastre să fie bine intenționate, dar ele să fie percepute diferit de copil și să aibă deci un impact negativ asupra imaginii lui de sine.
Mai mult decât atât, pe lângă acest sine oglindit, copilul își creionează un sine ideal care reprezintă imaginea persoanei care copilul își dorește să fie. Cu alte cuvinte un ideal către care copilul aspiră – o versiune “mai bună” sau “perfectă” a sinelui. De unde apare această imagine? În mare parte, din influențele și modele pe care le are. Copiii tind să își modeleze idealurile după cei pe care îi admiră cel mai mult De exemplu, un copil de 8 ani care își adoră tatăl poate aspira să fie curajos și puternic “ca tata”. O fetiță care are ca idol o sportivă celebră își poate imagina că într-o zi va fi și ea la fel de rapidă și de talentată. Până și personajele din filme, desene animate sau cărți pot contribui la sinele ideal al copilului (supereroii, prințesele sau alte figuri care întruchipează succesul și aprecierea).
Nu doar eroii îndepărtați conturează acest sine ideal, ci și așteptările părinților și ale mediului apropiat. Dacă un părinte subliniază constant importanța unei anumite valori sau reușite – de pildă, “este foarte important să iei note maxime” sau “trebuie să fii mereu cuminte și politicos” – copilul va integra mesajul și și-l va seta ca standard intern. Astfel se poate forma un sine ideal precum “eu trebuie să fiu elevul perfect” sau “trebuie să fiu mereu copilul model care nu supără pe nimeni”. De asemenea, prietenii și grupul de egali au un rol din ce în ce mai mare în conturarea sinelui ideal după vârsta de ~10 ani. Copiii își doresc să se integreze și să fie acceptați, așa că vor observa ce comportamente sau calități sunt apreciate de grup: de exemplu, dacă în clasă sunt admirați cei amuzanți și populari, copilul poate ajunge să își idealizeze o versiune a sa care este mereu distractivă și “cool”, chiar dacă personal el este mai liniștit sau studios din fire.
O discrepanță mare între sinele actual și sinele ideal tinde să afecteze negativ stima de sine a copilului. Cu cât copilul simte că “nu se ridică” la nivelul standardului pe care și l-a setat (sau pe care simte că alții l-au setat pentru el), cu atât își poate pierde încrederea și aprecierea de sine. În loc să vadă eșecul ca pe ceva trecător sau ca pe o oportunitate de învățare, el îl poate interpreta ca pe un semn că “nu e suficient de bun”. Astfel de concluzii pot deveni parte din modelul intern al sinelui – de exemplu, un copil care repetat își simte sinele ideal spulberat de realitate poate ajunge să creadă că “nu este capabil” sau că “nu va fi niciodată iubit dacă nu este perfect”.
Această disonanța cognitivă poate acționa în ambele direcții: nu doar când realitatea e mai slabă decât idealul, ci și când copilul are o imagine de sine negativă și primește feedback pozitiv. Să zicem că o fetiță de 12 ani are convingerea (greșită) despre sine că “nu e drăguță” sau “nu e bună la sport”, poate din cauza unor comentarii auzite de la alții. Dacă cineva îi face un compliment sincer, există posibilitatea să nu îl creadă (“sigur doar vrea să fie drăguț, nu e adevărat ce spune”). Ea respinge informația pozitivă deoarece contrazice ceea ce crede despre sine, păstrându-și astfel intactă (din păcate) părerea negativă. Așadar, copiii pot ignora validarea pozitivă ori pot nega criticile, în funcție de ce le susține mai bine imaginea de sine existentă.
Ce faci când ai un copil care trăiește într-un mediu sigur, iubit, confortabil — și totuși refuză să încerce lucruri noi?
Nu pentru că e leneș. Nu pentru că nu poate.
Ci pentru că îi este rușine.
Ai vorbit cu el. I-ai spus că îl iubești oricum. I-ai explicat că nu contează dacă greșește. Și totuși… nu vrea. Nu se urnește.
„Mi-e rușine”, spune.
❌ Ce să NU faci (chiar și cu cele mai bune intenții)
🔹 Să-l forțezi să încerce
„Hai, nu e mare lucru!”, „O să-ți placă dacă încerci!”
Rușinea nu se dizolvă prin împingere, ci se adâncește. Copilul nu fuge de provocare. Fuge de posibila dezamăgire.
🔹 Să îl convingi folosind logica
„Dar nu ai de ce să-ți fie rușine!”
Această frază, oricât de bine intenționată, îi spune că ceea ce simte nu e valid. Că rușinea lui e greșită. Și atunci se va ascunde și mai bine.
🔹 Să îl lauzi constant pentru performanță
„Bravo, ai fost cel mai bun!”
Sună inofensiv, dar întărește mesajul: „Valorezi cât reușești.” Copilul va simți că iubirea și admirația sunt condiționate.
🔹 Să îți arăți dezamăgirea sau neliniștea
„Încă nu ai avut curaj?”, „Mă îngrijorează că nu încerci.”
Chiar și tonul cald poate deveni o presiune subtilă, iar copilul va simți că e „o problemă de rezolvat”.
✅ Ce poți face în schimb
1. Creează spațiu pentru rușine fără să încerci să o „vindeci”
Stăm cu ea. Ne uităm împreună la ea. Poate o desenăm. Poate îi dăm un nume.
„Dacă rușinea ar fi un animal, ce ar fi?”
„Ce vrea să-ți spună când apare?”
2. Laudă curajul de a simți, nu doar de a face
„Te admir că ai spus ce simți.”
„A fost un pas mare doar să vorbești despre asta.”
3. Te vulnerabilizezi și tu
„Și mie mi-e rușine uneori. Chiar și când nu pare. Nu e ceva ce dispare, dar pot să merg mai departe cu ea alături.”
Copiii învață cel mai bine din autenticitatea părinților, nu din perfecțiunea lor.
4. Separă valoarea de reușită
„Te iubesc exact la fel, indiferent dacă încerci sau nu.”
„N-ai nevoie să dovedești nimic ca să fii prețios pentru mine.”
5. Fă loc pentru joacă imperfectă
Inventăm împreună „provocări caraghioase”:
„Hai să facem ceva greșit intenționat!”
„Hai să vedem cine reușește să facă cea mai mare gafă azi.”
Umorul și joaca deconstruiesc perfecționismul mai repede decât logica.
De multe ori nu curajul lipsă e problema. Ci presiunea de a fi perfect.
Copiii nu au nevoie să fie împinși în afara zonei de confort.
Au nevoie de spațiu să fie văzuți chiar și atunci când nu pot ieși din ea.
Un copil care simte rușine are nevoie de un adult care să nu se sperie de vulnerabilitatea lui. Care nu îl împinge spre curaj, ci îl ține de mână până când curajul apare singur.
Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să stăm cu ei exact acolo unde sunt.
Cu blândețe. Cu tăcere. Cu răbdare.
Ăsta e terenul în care crește curajul adevărat — nu cel care învinge rușinea, ci cel care merge înainte cu ea de mână.
