Încrederea în sine îmi va da mie măsura, și gradul de importanță al lucrurilor pe care le voi putea realiza. Cine este prima persoană care îmi spune că pot, sau îmi spune că nu pot? Sunt chiar eu. Calitatea care îmi dă aripi, sau dimpotrivă, îmi taie aripile, este încrederea în sine.
‘Dacă crezi că poți, sau dacă crezi că nu poți, ai dreptate’ – Henry Ford
Dacă ar fi să privim încrederea în sine ca pe o cantitate măsurabilă, să spunem că pe o scală de la 1 la 10, noi ne naștem cu 10. Imaginați-vă un copil care încearcă să se ridice și să meargă. El va încerca de atâtea ori de câte este nevoie până va reuși. El nu își pune problema că greșește sau cade, ci își urmează instinctul lui de a încerca iar și iar. El nu are limitări în mintea lui
Pe măsură ce crește, copilului îi sunt impuse fel de fel de limitări. El va înțelege că sunt lucruri pe care poate să le facă, și lucruri pe care nu poate să le facă. Cine îi spune asta? Cei care sunt în jurul lui. În primii ani de viață, noi părinții.
Sigur că unele limitări de siguranță sunt benefice, pentru că ele îi vor da copilului un spațiu în care să se simtă protejat și liber să exploreze. Problema intervine însă când interpretarea noastră despre ce înseamnă spațiu de siguranță este una mult prea restrictivă.
Dacă ar fi să folosim conceptul de zonă de confort, noi părinții vom seta pentru copil această zonă de confort, și ea va fi atât de mare sau de mică, atât de strictă sau de flexibilă cât decidem noi să fie. Copilul nu are nicio putere, chiar dacă va protesta uneori, el va lua ca atare ce spunem noi sau ce așteptări avem noi.
Paradoxul este că ne naștem cu 100% încredere în sine, și 0% putere de decizie.
Puterea de decizie, și încrederea în sine sunt însă direct proporționale, ceea ce face ca acest paradox să funcționeze inițial înspre scăderea încrederii în sine a copilului. Pe măsură ce devine conștient de ceea ce îl înconjoară, încrederea în sine începe să scadă, pentru că altcineva decide pentru el acum.
Cât de mult va scădea încrederea în sine a copilului? Noi părinții jucăm aici un mare rol.
Tendința naturală pe care o avem ca părinți este să corectăm comportamente, adică în esență să-i spunem copilului ce să facă și ce să nu facă, fără însă ca el să înțeleagă de ce primește aceste corecții. El este învățat că trebuie să creadă ce spunem, pentru că așa e bine.
Copilul primește recompense când face ce spunem, și mustrări când nu face.
Mai mult decât atât, noi îi vom spune copilului și cum să fie: fii cuminte, numai la copiii cuminți vine moșul, dacă nu ești cuminte x, y, z lucru se va întâmpla, ai grijă, învață bine, să nu te faci de râs, sau râd copiii de tine dacă faci așa.
Uneori chiar ajungem să ne simțim victime pentru că noi ne străduim atât de mult să îi dăm o educație corectă, și el nu înțelege deloc asta. Ba chiar îi spunem că ne-a dezamăgit sau ne-a supărat.
Toate aceste lucruri pe care noi le spunem copilului au putere de lege pentru el. Dacă scopul meu este însă să-i cresc încrederea în sine, descurajările mele vor lucra exact în sens invers. Autoritatea mea va lucra în sens invers.
Când schimbăm însă perspectiva, și recunoaștem despre copilul nostru că este o persoană diferită de noi, cu calități, interese, personalitate proprii. Vom înțelege că rolul nostru nu este de a le suprima, ci de a-l ajuta să le cultive. Nu noi suntem cei care trebuie să îi spunem exact ce să facă și cum să fie, ci trebuie să-l ajutăm și să-l motivăm să înțeleagă ce anume e bine pentru el să facă, și să descopere cum să fie, din perspectiva lui.
Noi ca părinți ar trebui:
- Să-l motivăm și să-l încurajăm în loc să-l descurajăm, să fim pentru el mentori și antrenori, în loc să fim dictatori.
- Să-l implicăm în procesul de decizie, să-i oferim explicații atunci când ne dorim să schimbe ceva, și să ajungem la un acord astfel încât el să își asume schimbarea.
- Să nu-i minimalizăm visurile, chiar dacă nouă ni se pare că nu sunt importante, sau că nu se potrivesc cu așteptările noastre.
- Să-l încurajăm să-și urmeze pasiunile. Atunci când face ceva ce îi place și la care este bun, e mai probabil să obțină rezultate.
- Să-l încurajăm să-și asume responsabilități, să-l facem să se simtă parte din familie spunându-i că este importantă contribuția lui. Să nu facem în locul lui lucruri pe care e capabil să le facă singur.
- Să-l facem să înțeleagă că noi îl iubim necondiționat așa cum este el, dar că nu vom accepta necondiționat tot ce face.
- Să-l încurajăm să fie curios, să exploreze și să încerce experiențe noi.
- Să avem la baza filozofiei noastre de parenting curajul dat de viziunea noastră despre cum am vrea să fie el când crește mare, nu frica de a nu ține pasul.
- Să ne asigurăm că experimentează succesul, că obține un rezultat în urma unei acțiuni pe care a făcut-o, că reușește.
Numai rezultatul ne crește încrederea. Copilul trebuie să vadă că poate, nu numai să creadă că poate.
Un copil încrezător va crede despre el că poate, va acționa și va obține rezultate. Orice mică victorie îi va spori încrederea. Un copil neîncrezător va simți frică înainte să facă ceva, frica îl va împiedica să acționeze, lipsa acțiunii duce la lipsa rezultatului și la scăderea încrederii în sine.
Ca să ieșim din cercul vicios al fricii și să intrăm în cel al încrederii, cuvântul cheie este acțiunea. Simt frică, dar totuși fac această acțiune. Rezultatul obținut crește încrederea și micșorează frica.
Dacă vrei să înțelegi niște pași concreți pe care să-i folosești pentru a-l învăța pentru copilul tău încrederea, vino la webinarul DIY parenting, joi, 11 august, ora 20:00.
Te poți înscrie aici:
